Sirena şi pământul... aprilie

Într-o noapte de aprilie
După dulci zile de vanilie
Şi frumosul soare îmi zâmbea
Şi căldura lui îmi vorbea

A apărut din vid, de nicăieri
Ochii ei reci precum bradul, cu văpăieri
Un suflet curat, e o sirenă
M-a privit... m-a pus in scenă

Desculţ, tânăr şi isteţ
Sincer... păcătos... descurcăreţ
În călătoria mea în viaţă
m-a trimis, suflet de gheaţă...

Şi o coroană işi aşează, cu spini
Şi iese la suprafaţă din tulpini
Ochii mari se înroşesc
Pot citi cum mă sfârşesc...

M-au dus departe, nici nu ştiu
Mă simt bine, e un pustiu
de umbre fără corp, feţe de ceaţă
lipsite de mine, lipsite de viaţă...

M-au târât, iubit şi chinuit
M-au blestemat, m-au mântuit
Şi mi-au inspirat trezirea
voiam să aflu nemurirea...

Sunt eu, dar nu sunt un voi
Port în suflet un război
Să ştiu ce va să fie
un trup nobil de stafie...

Şi nu depind nici de pământ,
nici de apă sau vreun sfânt
Mi s-a terminat rolul, l-am jucat
Însă nu a mai aplaudat...

poezie de Viorel Ionuţ Pascan din Tulburările unei minţi neclare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!