Estompare

În ziua aceea nimeni nu se grăbea
degetele de piatră ale femeii de lut
amestecau în neştire cafeaua sălcie
fără s-o zăresc mă gândeam la primăvara jilavă de-afară
cineva scrisese pe geam cu carioca albastră
"nu mă deschideţi - sunt instabil"
soare invers răsărind
peste pământul cu rădăcinile-n vânt

niciodată n-am ştiut dacă sunt cu adevărat un tub
e adevărat - şuieră vântul prin mine
e adevărat - trece hrana prin mine
e adevărat - se scurge viaţa prin mine
şi totuşi ceva mă astupă
- coroziunea viselor putrezind -

în ziua aceea nu formasem corect codul
mi se topiseră amprentele
irisul ochiului devenise oblic
şi accesul la stele îmi fusese brusc interzis
nimeni nu-şi mai amintea de mine

adio, adie vântul printre rădăcini
foşnesc rădăcinile albe
sub soarele negru, murdar de pământ
luciditate a lucidităţii
estompare a culorilor neinventate

în ziua aceea foarte mulţi oameni
încercau să-şi atârne singurătatea de mine
mi se frângea inima de căderea lor
stârnind inele în piscina de mercur

ce dezolant
să vezi cu ochii tăi, să înţelegi
că nici măcar stelele nu sunt fixe
ca să poţi agăţa de ele o idee
- de la gol la preaplin
şi-apoi la sufocare
nici măcar o zbatere de gene -

în ziua aceea îmi venea să-i strâng la piept
pe toţi nebunii lumii
să sorb în mine sfârtecarea pe care le-o provocase
vederea Adevărului

stăteam pe scaunul bunicii şi jumuleam îngeri opăriţi
ce uşurare
ce iluminare mi-ar fi acum adevărata nebunie
mă gândeam
în jurul scaunului pene şi fulgi băltind
reuşisem să nimicesc graţia

poezie de Şerban Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!