Ospăț împărătesc
În libertatea albastră, cum stai acolo, scrutător, lângă coastă,
auzi cum bate din aripi o pasăre măiastră!?
E secretară-n întâlnirea mentolată de povești.
Ce glasuri se înalță-n templul de smarald!
Mi-e și frig, mi-e și cald.
Bucură-te! Din tâlcul lor, și tu crești...
Cuvintele, precum cafeaua, așteaptă să le bei din cești,
să le guști aroma pe-ndelete sau în grabă. Ce vibrație suavă!
Stau dinainte să le seduci între metafore, brațe de alint,
cuvintele au viață, râd, plâng, se mișcă, dorm, simt...
Hai la cenaclul tuturor acestor întâmplări,
să luăm cuvintele și stările la disecări,
să desfrunzim tăcerea de veșmânt.
Cum se rotește zburătoarea-n cuibul morilorde vânt?!
Printre zăpezile adunate-n geam, printre sclipiri ce străjuiesc pe ram,
cu reveria și realitatea mă-nfășor ca-ntr-un fular ceresc.
Prin vara sufletului, cu orele coapte de trăiri mă hrănesc.
Mă deschid, mă încui, mă adun, mă risipesc, îngheț, mă topesc...
Să-ți fie dragostea ospăț împărătesc!...
Până la toate și înapoi
Le țin la gât, la glezne, și mă scufund în cuprinsul lor.
Mă ating până la prima amintire,
mă înfășoară, mă saltă din apatia norilor,
mă pătrund cu sulițe albe, cu plezniri, cu țâsniri,
cu albia legănării până la plecăciune la urechea pământului.
Le-am cântărit cu spinarea inimii.
Au atârnat, frânghie,
gata de ridicatul pietrelor de moară
pentru ispita văzduhului...
Același ecou...?!
În croșetatul timpului... leg vechiul de nou.
Mai multă alergătură pe cărările împădurite de semne,
mai deasă despicare a sunetelor în poeme?!
Îmi răspunde apropierea în dedicația țintirii.
Îmi răspund căile de întâlnire întru zidire,
la fereastra ferecată de așteptări,
cale liberă în deschiderea orizontului.
În toate spațiile, mă umplu de datul firii.
Și dacă aș vorbi continuu aceeași limbă
în care am simțit gustul mărturisirii?!
Și dacă le-aș da crezare,
după cum se simt până în măduva universului?
Și dacă aș tâlcui dăruirea, efortul, energia,
înrolarea la talpa înjugărilor la sens
numai prin ce a trecut de filtrul purei și simplei trăiri
în care te pierzi ori aduni,
putea-vei înțelege, suflete, cu ce te încununi?
Până la toate și înapoi,
ziua are atâtea ore câtă bucurie încape în noi.
Cuvintele mi se-așază pe inimă, inele,
la cumpăna strecurării de stele.
Pentru ceasuri, sunt straie.
Uneori, iau veșmântul tăcerii.
Se coc în grădina raiului și cu ele merii...
poezie de Iulia Dragomir
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.