In absentia
florile continuau să crească
și tramvaiele își păstrau același aer
de normalitate... altfel...
ne îmbrăcam sport... mai mult clasic
din când în când alternam
cu câte o iluzie
ne făceam că este
realitate
între timp
mai multe sensuri
își schimbau habitatul
ne trezeam departe
într-un pod de palmă
nedezamorsat
! într-un final o să vină o ploaie
mi-ai spus tu... mi se pare...
deodată am început să alerg
câmpul se umpluse cu păpădii
! nu știa omul cât aur ar fi putut să aducă
în fața noastră
îngerul gol
testându-și goliciunea
în suflete risipite
când ne-am aruncat
edenul
și Dumnezeu
nu ne-a mai aflat
poezie de Daniela Luminița Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.