Urme de rătăcire

nu ştiu,
nu am curajul să ies din monotonia iernii,
tâmplele îmi încărunţesc definitiv
de la filosofii absolutiste
despre lume şi soartă,
rutina mi se pare mai confortabilă
după atâta timp de nemişcare,
degeaba îmi spui despre dezgheţ
când păsări şi emigranţi
se întorc în derivă ca să ne tulbure
dansul sublim
şi destinul lupilor,

prefer dogoarea trupului tău
vibrând
într-o încleştare supremă,
într-o jerbă de flăcări,
de comori,
pe arcade,
pe buze,
pe coapse,
pe genunchi,
nu-mi pomeni despre
desprimăvărare,
nu-mi pasă,
când noi doi am reinventat iarna
şi statuile de gheaţă
şi animalele de pradă
şi moartea
şi iubirea
şi jertfa,

ochii mei ar sta aţintiţi mai degrabă
într-o vale albă
decât spre insulele sudului,
prin zăpadă ţi-aş zări cel puţin urmele
rătăcirii,
peste care aş putea să mor,
căutându-te.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!