Crâşma

Crâşma din sat, ce stă totdeauna lângă drumul ţării
este locul cel mai sigur unde se pune ţara la cale,
mai mult ca la biserică unde, deo vreme,
buletinul de vot stă ascuns la popă în sertare,
pe patrafir sunt însemnele vrajbei
cu promisiuni ferme de împăcare.
Crâşma satului,
după vorbe de dulce şi scărpinări pe spate, uneori,
alungă din pahar mânia
şi poarta cuvântului nu o închide vreodată,
nu este stavilă în a visului cale,
moara nimicului se zbate chiar dacă apele scad,
lupii turbeţi şi nebuni
nu se apucă de pulpana oamenilor buni...

Crâşma satului a familiilor ruinate ţine clar socoteala
şi zideşte milimetric a primarului cetate,
acel zeu local
ce crede că deţine cărarea şi rostul
şi a lumii plămăestăpânită zare...
Numai când boacterul sună şi dă de ştire,
lumea se opreşte şi nu mai scormone după lumină,
un zvon de uimire şi teamă
se-nvolbură peste a însingurării apă:
oare cine prin lume se-alungă
ca să intre în a necunoscutului scorbură
de unde vrea să culeagă
şi să lingă cu degete de mirare sălbatica miere
ce curge peste a lumii nestăpânită zare...

Mai încolo, la umbra unui pom nesfârşit
stă nepăsător un veşnic pedepsit drumeţ,
un cocor cu neodihna anotimpului în spinare.

poezie de Aurel Ştefan Drăgan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!