Zi pustie de februarie

tu stăteai la un capăt
de lapoviţă,
eu la celălalt,
pe-atunci,
pietrele caselor se lăsau încă ştirbite
şi rotunjite
de ploile grele de amintiri
şi de patimi

ne apropiam unul de altul abia când
terminam de măcinat nervii,
de răstălmăcit zodiile
şi semnele de pe cer

cea mai tristă noapte a fost când
frigul remuşcărilor răzbătea
tăios
prin crăpăturile ferestrei
şi ale pietrelor,
iar vântul se cuibărea în locul gol pe
care-l lăsaseşi demult
în urma timpului,
într-o zi pustie
de februarie

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!