Credinţa

Omu-şi scaldă-n infinit ştiinţa
Stropindu-şi în zadar dorinţa
Cu sudori, din neputinţa
De-atinge cei doi sori:

Realul viitorului târziu
Ce surprinde-a minţii cale
Cu-al său vis pur, auriu
Ori, coşmar vag, cenuşiu.

Nevăzutul, ca o fiinţă rară
Pe tărâmuri nesfârşite-aleargă,
Definind umanul "a simţi"
Făr-de care n-am mai fi.

Dar, chiar şi cel ce nu cuvântă
Gângurind, ca prin miracol
Poate simţi deja trăită
Clipa vie, mult dorită.

Viitorul, deci, devine
Realul viu, desăvârşit
Prin speranţa roditoare
Din preştiinţi doveditoare

Nevăzutul se preschiimbă,
Dând orbire ochilor,
Căci dovada evidentă
E deasupra fiinţelor.

Prin el, deci, omul viu trăieşte
Căci, aşa doar reuşeşte
Să uneasc-a firii inimi
Cu Cel ce însuşi Este.

poezie de Mihail Romanov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!