Pe o bancă-n parc

Odihnesc pe o bancă-n parc,
tinerii se sărută,
acum e timpul, el nu iartă pe nimeni,
se crapă mugurii de înfrunzire,
răbufneşte din latenţă seva
şi e loc potrivit.

Oamenii trec şi privesc veseli
la năbădăioasele porniri discrete
nu s-au pierdut în uitare
şi totul e un scenariu real,
câţiva copii se aleargă pe alei
şi rârd cu subânţeles.

Plec şi număr paşii până la stradă
fac unele socoteli,
consider că e bine cât m-am plimbat,
trebuie să fac asta-n fiecare zi
ca obişnuinţă.

Nu mă mai grăbesc,
fac totul cu o măsură sincronizată
ca un ceasornic pus să declanşeze
desfăşurarea normală a unui eveniment
la care particip.

Clipele nu se opresc la o şuetă cu femeile,
trec în fugă şi le fură în fiecare zi câte ceva
până le vine să nu se mai privească-n oglindă,
dar nu rezistă şi caută remedii.

Înţeleg că e o fugă de prezent,
intâmplări nedorite se succed,
de fapt alergi printr-un labirint,
îi cauţi necontenit ieşirea,
dar o găseşti prea târziu.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!