Vorbirea în dodii sau

sub scuza iubirii
ne rănim de moarte

acum, deocamdată
(un fel de niciodată)
nu mai ştim a cui inimă bate
totu-i sălbatic, totu-i aici
herghelii dezlegate, învrăjbite
tropăie pieptul secundei
şi tot ea, secunda
cu veşnicie cu tot
se prelinge de pe asfalt (tu îi spui cer)
în canalizări
ca un strop numitor comun de ploaie
rămâne ceva (un fel de nimic)
ca un parfum pe care nu ai vrea
să-l fi uitat dar
mai devreme decât mai târziu
absolut toate amintirile se pierd
într-o gaură neagră
(tu surâzi acum, gândind altceva, să-ţi fie ruşine!)
ei bine, nu am vorbit deloc despre
flora intestinală
referindu-mă (în
conferinţele mute ale dorului)
la fluturii din stomac
nici cum ciorpacul absenţelor
i-a vânat deja pe toţi
nici că nu ştii cum de eşti închis
(fiindcă atunci
când inima nu mai poate iubi
înalţă ziduri)
am vrut de fapt să scriu
un manifest pentru sănătatea ignoranţilor
(supravieţuitorii prezumţiei de iubire)
dar prea multe clişee
sufocă foaia
iar pixul meu (uite-l)
este precum bărbaţii ăia indecişi
de care parte a penisului să stea
şi e vorba de fapt, doar despre dubii
unica certitudine (filozofică aproape)
cea mai incredibilă certitudine
este doar moartea
iar asta ţie
nu are cum să ţi se întâmple
nu-i aşa?

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!