Perseverenţa este şarmul meu

cu degete strivite dar sârguincioase totuşi
în pofida atâtor încercări ratate
la care au contribuit inconştient
sub dictări ale unei entităţi
căreia nu-i port niciun fel de recunoştinţă
încerc să fac eforturi întru a urma
o atât de lipsită de relevanţă şi scop nobil direcţie
încât mă mir şi eu, se miră şi mâinile mele
de această subită voinţă de adaptabilitate
această absurditate de a înţelege mocirla existenţială
cochetezi cu metafizica, slabă şi ingenuă fiinţă
râvnind să atingi sferele unei linişti
care nu se poate afla decât într-un univers vegetal
vălul comod şi compact al ignoranţei poate să dispară
însă efortul de a găsi un veşmânt colorat de sihastru
sub care să te ascunzi şi să le acoperi pe toate odată cu tine
nu se ştie dacă va merita osteneala
ignoranţa e şi neconştientizare
conştientizarea e urmată însă
de dorinţa de a ascunde prăpastiile năucitoare
s-ar putea chiar să nu rezişti tentaţiei de a deveni un zbor întrerupt
discuţiile pe care le purtai anapoda despre natura realităţii
nu ţi-au relevant vreun sens,
nimeni nu ţi-a oferit vreo explicaţie, sugestie, aluzie
pentru că nimic nu e de pomană
sau dacă se obţine facil, stârneşte îndoiala
adevărul ăsta e parţial, doar ţi-a sporit neliniştile
cafeaua asta are prea mult zahăr
te-au schinomosit la faţă şi te-au îngreţoşat
de viaţa pe care o laşi să te trăiască
mereu amărându-ţi prezentul
mereu tânjind după dulceaţa primilor ani
cea conservată cu temperamentul borcanelor de toamnă
cea pe care vrei să o guşti
şi o cauţi pe cele mai străine buze
în cele mai vătămătoare atingeri
în cele mai îndepărtate luni şi semiluni
miezuri de pâine, colaje cu lumi dispărute mototolite lângă o busolă
rafturi deşarte din bucătăriile simţurilor
dulceaţa pe care nu ai să o suprapui niciodată perfect
peste gustul din amintire
unicitatea, unitatea, farmecul pe care timpul intim o dă oricărui lucru
părerea, atat de relativ conceptul ăsta
se sprijină pe gri, griul e prea omenesc
e natură diluată, e compromis între alb şi negru
între divin şi umanitate
între putere şi categorii de cea mai joasă speţă
cutia cu pudră şi capacul de veceu
între copilul îmbătrânit şi senilitatea ultimilor ani
între sete şi un act imbecil de a o amăgi cu cuvinte îndesate în gură
nostalgia îmbătării cu apă sfinţită
tratamentele homeopatice în stadii terminale
părerile, veşnicele păreri, jumătăţile de adevăruri
ca şi cum un diamant ar sclipi numai pe-o muchie
ca şi cum cuţitul dacă nu e implatat în carne
până la lemnul mânerului, nu ar răni
sau de parcă metalul sau abilitatea de mânui o armă
ar răzbuna copacul
copacul nu are inimă, îşi bate crengile
oamenii nu au crengi, se bat cu braţele şi cu picioarele
au plamâni să strige şi inimi poate doar ca să le pară rău
părerea, e bine, sunt fericit şi mi-e bine
îmi pare rău să aud că asta te afectează
binele meu pe răul tău
asta e, încearcă să schimbi braţele cu crengi
şi atunci în lumea ta binele va prinde rădăcini
viaţa poate înceta să fie o junglă
o putem decora cu plimbări universale în păduri liniştite
o putem lăsa fără bestiar, fără reguli,
fără recompense şi sancţiuni
cea mai bună disciplină se instalează în absenţa oricărei reguli
aşa, ca într-un vis tâmpit de adolescent
care a citit despre anarhie
şi nu putut să mai doarmă toată noaptea
gândind că ar putea să fie mântuitorul deşeurilor umane
că ar putea îmbunătăţi rezultatele proaste ale unei evoluţii
care la un moment dat în timpul istoric
neprecizându-se motivul, a nimerit într-o direcţie greşită
pentru ca el, bietul de el, fericitul de el
să resemnifice moştenirea neanderthalului
să transcrie pe curat o poveste comercială despre semenii săi
să învie morţii, să-şi pună capul pe pernă şi să adoarmă
în parfumul reveriilor, în parfum de detergent cu arome sălbatice
părerea, îmi pare că mă arde focul ăsta
dacă îmi ţin ochii aproape de flacără
îmi pare că omul ăsta suferă de foame
şi că nu mai are în el viaţă
se vede cum îi tresaltă pieptul într-un horcăit
care nu mai găseşte puterea să semnaleze
nevoia, durerea, mizeria.
peste puţin timp o să ţi se pară şi ţie că el a murit
mi se pare că eşti singur
sunt un observator discret şi abstract
dar uneori mai simt nevoia să îţi spun părerile mele
mai am nişte prieteni care sunt singuri
dar lor li se pare că greşesc
că le invadez viaţa cu părerile mele expuse atât de nepotrivit
să am grijă, prieteni, prieteni
dar să nu ne criticăm unul pe altul
să nu ne arătăm cu degetul lipsurile, cavităţile lăuntrice
mai am un prieten care e absent
căruia pot să îi spun orice
chiar şi o istorie a frunzelor
a tăcerilor dintre noi, a nopţilor irosite
a unei cizmării falimentare
a unei singurătăţi scânteind ca roua distanţelor
dintre mine şi un basm care se sfârşeşte clasic
precum şi poveştile duşmanilor mei
care ar încăpea în două fraze scrise
pe un şerveţel de împrumut
când mă vizitează acest absent apropiat
întotdeauna poartă cu sine o lampă
şi dăruieşte la lumina ei consolări pentru degete potrivnice
al căror unic destin e să lase prea multe spaţii între rânduri şi gând.

şi pumnii nu mai sunt muşcaţi pe întuneric
întunericul încetează să mai ameninţe

poezie de Ancuţa Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!