Mileniul trece în glossar

Eu dac-aş fi o frunză, copacul să-l tăiaţi,
Acum, când numai toamnă semnez în calendare,
Să fie oare vremea doctrinelor barbare?
Să fie oare timpul din timp să încuiaţi?
O rapsodie care încet-încet dispare.
Traseul fără linii, un loc de condamnaţi.
Aceasta e povestea celor abandonaţi.
Priviţi-vă cum stingeţi aceeaşi lumânare!

Ne naştem în spitale şi tot acolo-ajungem,
Ne-mprăştiem în lume şi tot în noi ne strângem,
Dar poate dacă suntem născuţi de-aceeaşi Mamă,
În apele ei tulburi, cu lacrima, ne cheamă.
Nu ne-am greşit destinul cât am greşit răspunsul,
Doar Tatăl ne-nţelege. Oare şi noi pe dânsul?
Voi dac-aţi fi călăii, de cine vă-nduraţi?
Eu dac-aş fi o frunză, copacul să-l tăiaţi.

Atunci aveam povestea rostită pe-ndelete,
Cu mama şi cu tata, lipiţi de un perete,
Atunci aveam cartoane pe care desenam,
Acum avem trotuare, moschee şi imam.
Ce pot să le mai spun copiilor născuţi
Departe de-a lor casă, departe-n Cernăuţi?
Acum când e pustiu pe-alei şi-n galantare,
Acum când numai toamnă semnez în calendare.

Mă uit pe geam cuminte şi nu-nţeleg nisipul,
Nici mama nu-nţelege cum e s-acoperi chipul,
Pe ochii fără pleoape se-aşază cărăbuşii,
Iar timpul îmi zâmbeşte naiv din pragul uşii.
Cărăm în spate sacul soldaţilor din luptă,
Cum cară iarna riduri pe faţa mamei, suptă,
Traseul propagandei în texte funerare,
Să fie oare vremea doctrinelor barbare?

Pe uşa ruginită rămâne poezia
Poetului, ce pleacă de şi-a plătit simbria,
În pragul casei mele se strânge-ndoliată
Iubirea unor vremuri, total eviscerată.
Pe un oblon al lumii stau cucuvele mute,
Se-anunţă-naintarea ultimei lor redute,
Când gerul bate aprig şi aprig tremuraţi,
Să fie oare timpul din timp să încuiaţi?

Cine mai cântă-n albul miresei prigonite
Această cruciadă a morţii infinite?
Parcă se-aude naiul unei cântări străvechi,
Parcă se-aud cocorii cum pleacă în perechi.
Amin! Se-nchină mama când nimeni nu aude,
Amin! Se-nchină-ateii desfiinţaţi de rude,
Un cor funebru,-odată privit cu-nstrăinare,
O rapsodie care încet-încet dispare.

De după gratii false fanarioţii urlă
Venirea pe pământ a dracului din turlă,
Aproape că-i aud şi eu, când stau de veghe
La căpătâiul morţii, – mireasă de o leghe –,
Dar nu avem putere şi nu avem ştiinţă,
O lume-ndepărtată, fantomă şi căinţă;
Aşa că ne-ndreptăm spre nimeni, fără fraţi,
Traseul fără linii, un loc de condamnaţi.

Câţi oare vor mai scrie mai mult decât s-a scris
Şi oare câţi vor spune despre ce-i interzis?
O lege a naturii, potrivnică şi rece,
Căzută în dizgraţii. Ce naiba se petrece?
Cât vor munci călăii cu lama de secure
S-adune-n snopuri-snopuri ce-a fost cândva pădure?
Nu mă priviţi cu milă. Mai bine nu uitaţi,
Aceasta e povestea celor abandonaţi.

Să stingem totuşi luna, oricum e veşnic noapte
Şi dacă tot o stingem, s-o facem ca la carte.
Apoi să-mpăturim de tot umanitatea,
Când nimeni nu doreşte să-i ţină astăzi partea.
Gata, am calculat, se moare-oricând, oriunde,
Şi dacă mai trăieşti, mai bine te-ai ascunde,
Chiar dac-aveţi răspuns la orice întrebare,
Priviţi-vă cum stingeţi aceeaşi lumânare.

Priviţi-vă cum stingeţi aceeaşi lumânare,
Aceasta e povestea celor abandonaţi,
Traseul fără linii, un loc de condamnaţi,
O rapsodie care încet-încet dispare.
Să fie oare timpul din timp să încuiaţi?
Să fie oare vremea doctrinelor barbare?
Acum când numai toamnă semnez în calendare,
Eu dac-aş fi o frunză, copacul să-l tăiaţi.

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!