Ploile copilăriei

Ieri am reîntâlnit
ploile de la noi.
Mi-a fost dor de ele,
de aerul lor
plin de miresme,
aducător de gânduri pure.
Ploilor de la noi,
desculţ şi gol
le adulmecam venirea.
Citeam nămolul lor,
cu flori de tălpi
din cârduri de picioare.
Chiteam atent,
ştiam dintr-o suflare
pe purtători
şi sensul de mişcare.
Ador sclipiri de cer,
cu tunet trosnitor
şi pompieri cereşti
stingând naturi
în agonii toride.
Ploi cu bulbuci
cad vara-n debut
pe grâul în pârgă.
Trezesc aburii pâinii
dorminde-n spuza
copacului trăsnit.
Când plouă,
Viaţa s-adapă
dansând mulţumită,
cu gând de-mplinire
visând la înflorit.
Atunci,
creşte vlăstarul,
perenul sporeşte,
moartea păleşte
fugind peste lan.
Tună şi plouă,
ce mai contează
copacul trăsnit
când spuza aşteaptă
aluatul dospit.

poezie de Tudor Iancu
Adăugat de Scobitoare
Votează! | Copiază!