Albastru 16

Mi-eşti lanţul prins de gleznă, ce mă ţine
Să nu mai fug în noaptea nunţii noastre,
Rănindu-mi inocenţa cu ruşine
Când îmi striveşti poemele albastre.

Şi muşti din versul ce îl port ca salbă,
Când goală mă arăt, să guşti din mine.
A mai rămas un pliu din rochia albă
Şi un buchet de roşii balsamine.

De mă atingi eu mă deschid ca cerul,
Tot mai albastră în adânc de floare
Şi te primesc, iubite, în ungherul
Plin de iubirea tămăduitoare.

A germinat în Lilith şi în Eve,
Marame de oceane-nlăcrimate
Le-au fost şi strai şi nesecate seve
În nopţi şi zile reci şi zbuciumate.

Legată voi rămâne pe vecie!
Mă răzvrătesc dar este-n legea firii,
Să-mi fii bărbat şi eu să-ţi fiu soţie,
Chiar dacă-mi plâng, pe umeri, trandafirii.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!