Negură peste tine, netimp peste noi

A noastră amuţire ne îngheaţă
În statuete scoase-n iarmaroc
Şi-n fiecare zi o precupeaţă
Ne dă târcoale pentru câte-un troc.

Se poate să avem un preţ de iarnă,
Pentru-a rămâne drepţi, măcar întregi,
Însă din purgatoriu parcă toarnă
Jăratec – apoi apele culegi...

Să ne iubim, că suntem închisoare
Pentru nădejdea ce ne este sclavă,
Să ne iubim, că suntem şi strânsoare,
În lumea fericită şi mârşavă.

Să ne urâm, că suntem locuinţă
De suflete, pe frunze de pelin
Şi câteodată, din obişnuinţă,
Gustăm amar, puţin câte puţin.

Să ne minţim că suntem veritate,
Înscrişi curat pe câte o tăblie,
Stând ca un epitaf într-o cetate
A simţurilor, care ne îmbie.

Să ne-amintim că suntem arbalete,
Ce trag săgeţi înspre iubiri de foc;
Şi totuşi, – îngheţate statuete –,
Ne vinde precupeaţa-n iarmaroc.

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!