De piatră

De-ar fi atât de dură, ca piatra, îngheţată,
Ar însemna că-n mine e-un frig ce nu mai trece,
Că sângele îşi plânge culoarea alterată
De sloiuri ce se-adună şi nu mai pot să plece.

De-ai şti că, încă, poate să fie cum a fost:
Fierbinte, exaltată, puternică şi vie,
Bătând în ritmul vieţii cu singurul ei rost,
Ai încălzi-o-n palme şi... ţi-ai păstra-o, ţie?

Ai vrea să se întoarcă acela, dinainte,
Cel ce-ţi revine-n visuri, acela ce eram:
Îndrăgostit de tine şi, poate, fără minte,
C-o inimă prea mare? A fost, dar... n-o mai am.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!