Versuri scrijelite în stâncă

Ameţit între hotare, între cer şi lutul vieţii,
Sunt un zar jucat de soartă aruncat de toţi pereţii
Şi las urme, invizibil, când ating scrâşnind cu dinţii
Sentimentele, ce iarăşi, mă pun în conflict cu sfinţii.

Le zâmbesc, dar cu ruşine... am noroc că nu mă ceartă,
Mă tot mir de-a lor răbdare, mă întreb de ce mă iartă,
De n-ar face-o, m-aş retrage înapoi în văgăună,
Fără apă, fără soare, cu o inimă nebună.

Şi i-aş scrijeli pereţii cu un vârf de piatră rară,
Ca să simtă, ca şi mine, cum a fost ultima oară
Când acopeream cu gânduri urmele de supărare,
Impregnate toate-n suflet de moravuri prea uşoare.

Sap adânc, fără odihnă, spre lumina infinită,
Ca să schimb o nepăsare ce apare nedorită,
Din ceva ce-apasă chipuri adormite în suspine,
Într-un nou surâs ce poartă armoniile divine.

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!