Chemarea viorii

A luat cu sine o vioară şi a urcat in vârf de munte;
Acolo unde numai vântul si vulturii puteau s-asculte.
Şi-a început să plângă-arcuşul; să geamă lemnul din vioară
Iar strunele plângeau şi ele; şi-au plâns o zi, şi-au plâns o seară,
Apoi, venit-au de-au plâns norii şi ceru-ntreg plângea cu stele
Pe corzi, arcuşul se-nconvoaie; ştia de dorurile-i grele!
Pe trup de stânci, pietrişu-ncepe încet-încet a tremura
Ca dup-un timp, nebun, sălbatec, în crunt şuvoi a-aluneca!
Prelungul plânset al viorii ia ceru-n piept şi îl despică;
Vârtej de of şi ne-mplinire spre neagra gaură ridică.
Plângea în strunele-i chemarea iubirii încă ne-mplinite,
Plângea-n arcuşul ei visarea şi frica marilor ispite!
Plângea tot ce se putea plânge... şi dor şi depărtarea grea;
Iar tot acest mănunchi de plânset ajunse-ntr-un sfârşit la ea.

Ecoul a purtat cântarea şi peste munţi... şi peste mare!
La ceas de taină şi hodină, prea brusc trezind-o din visare.
Deschise ochii tulburată de forţa cruntă a naturii;
C-un gest de spaimă îşi ascunse sub larga pânz-a iei nurii
Apoi, mirată de ce-aude sări ca arsă în picioare;
Ce pare aprigă furtună, la ea e aprigă chemare!
Nu alerga! Plutea; pe trăsnet, pe picăturile de ploaie;
Prin păr, pe faţă şi pe trupu-i, străluce-n fulgere, şiroaie.
Cămaşa-i se lipi de trup... iar vântu-i dezgolise nurii;
Frumosu-i zâmbet înflorise pe mai frumosu-i colţ al gurii.
Privirea-i luminează drumul; se roag-aprins la cele sfinte
Iar ruga, dorul şi iubirea îi dau puteri nebănuite!
Zăreşte stânca! Iar pe ea, un zeu; ce ţine în arcuşul său furtuna!
Deasupra sa, străluce insăşi Luna. Şi-i pare-un sfânt; mai mult: un Dumnezeu!
Din departări veni-ntr-un suflet spre-a-l asculta; spre a-l vedea!
Căci plânsul lui durea-n făptur-ai; prin ochii lui, plângea chiar ea!

Potop şi Lună plină, deopotrivă? Nicicând nu s-a văzut aşa ceva!
Sunt sufletele celor doi; ce strigă! Ce-ascund dorinţă! Dorul de-a se-avea!

Din colţurosul vârf al negrei stânci, privi în jos; şi-n crunta sa privire
Ce îi trăda simţirile adânci, zvâcni precum un fulger... o sclipire
Căci o văzu; simţi şi moleşeala când, fără veste-n mâini, s-a frânt vioara!

Un ultim trăsnet! Şarpe de lumină-l încolăci pe neagra, recea, stâncă!
Iar vântul spulberă a sa cenuşă! În urmă... doar o linişte adâncă!

De mii de ani, în fiecare seară, cu lună plină, pe aceeaşi stâncă,
De mii de ani tot plânge-a sa vioară şi dorul şi durerea lui adâncă!

De mii de ani, în fiecare seară! Dar parcă s-ar vedea întâia oară!

La baza stâncii ce îţi dă fiori, cad lacrimi de fecioară pe... maldăr de viori!

poezie de Ovidiu Donisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!