Lacrimi de bun rămas
Când vremea-o fi de plâns, tu să nu plângi
Ci lacrimilor, stavilă așează pleoapa;
Nici mâinile te rog să nu le frângi
Deschisă când va fi să vezi sub mine groapa.
Căci pân-atunci la căpătâiul meu,
A plâns destul trei zile-o lumânare;
Și-am ascultat ce-a spus o bocitoare,
Uitată pe Pământ de Dumnezeu.
Târziu e astăzi a schimba destinul;
Mai e puțin de stat pe-aici cu voi;
Părintele-o să toarne-ndată vinul,
Capacul se va pune între noi,
Curgea-vor lacrimi pe-ultima mea cale,
Purtat voi fi de funii până pe fundul gropii;
Va fi atâta plâns! Și-atâta jale!
Degeaba-ai să-ntinzi mâna! N-ai cum să mă apropii!
Cât mi-aș dori să nu provoc durere
Acelor ce rămân în urma mea!
Pot doar să las așa... ca mângâiere,
Speranța că-ntr-o zi, ne-om revedea!
poezie de Ovidiu Donisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Ovidiu Donisă. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.