Spre... dinspre...

Pământul isi plânge zăpada neninsa,
Troiene străpung crevase pierdute,
Zăpada e alba, perfect neatinsa,
Iar tu esti pierdută, pierdută-învinsă...

Esti zarea acelor ce cad din adâncuri
Spre ceruri perfide, perfide si dese,
Ti-e părul taciune, mi-e părul doar smarcuri.
Cad râuri de ploi, de ploi în averse.

Încet eu te caut, te caut în ceaţă
În ceaţa de aşchii de trunchiuri zdrobite,
Te caut si vreau să-ţi dărui doar viaţa
Dar tu te ascunzi in inimi zdrobite.

Zdrobită precum o frunză pierdută în vise,
Nocturne, diurne, mai vagi ori perfecte,
Cu mâinile frante, perfect neatinse,
În ochi ma priveşti, si vezi doar defecte.

Stricate sunt zările de-un alb timpuriu,
Nu chem niciun vis spre a mea adormirea,
Sunt mort recunosc, dar sunt un mort-viu,
Si aproape imi este, aproape-trezirea...

Tu stii doar ce cred si eu cred doar ce stiu,
Si uite ca azi se înfruptă trecutul
Din zapise vechi, din gândul cel viu,
Din fruntea de ceara se satură lutul.

Te uiti si priveşti, dar unde ti-s ochii...?
Doar hauri defecte si stinse sunt ei,
Esti goală si tristă, deşi ai si rochii,
Si haine o mie, dar nu ai cercei...

Si goală cum esti, zâmbeşti spre oglinda,
Chemând, oare ce...?, sa fiu eu omul...
Te caut în casa, dar tu stai in tinda,
Si-astepti neimpacata, te chinuie somnul.
...........................................
Sa-alerg iar spre tine, dar paşii mi-s goi
Genunchii sunt frânţi, si trupul greoi,
Zăpada neninsa imi curmă avântul
Si tu nu rostesti nici astăzi cuvântul...

poezie de George Sciotnic (21 decembrie 2018)
Adăugat de George Sciotnic
Votează! | Copiază!