Coşmarul de sfârşit

S-a îngrozit pădurea trezită-n dimineaţă
De albul ce-a-nvelit-o cu nedoritu-i voal,
Se zvârcoleşte râul sub platoşa de gheaţă,
Iar frigul este rege-n tabloul hibernal.

Nici nori nu se arată, iar Soare nu mai este
Deasupra de regatul odată înverzit;
E albul simplu, rece, tablou, miraj, poveste,
Coşmarul unei toamne în clipa de sfârşit.

Îşi tremură mirarea în frunze-ngălbenite
Un fag ce îşi retrage şuvoiul vieţii-n el,
Lăsând în scoarţa-i aspră durerile venite
Cu albul ce-l întinde un nemilos penel.

E albă nemişcarea şi-n umbre e tăcere,
Pădurea e decorul tabloului neviu
Cu tuşe-nfrigurate, atingeri de durere
Şi strigăte-ngheţate, lăsate în pustiu.

Când, ameninţătoare, apar, din vremi trecute,
Sub pelerine albe, stihiile ce sorb
Din ultimele frunze culorile pierdute,
În cer, pe aripi negre, se leagănă un corb.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!