În oraşul făcător de minuni

mergeai alături de mine.

mă întristase ninsoarea ce-mi brăzda părul,
de parcă ar fi trecut o zi fără să aud vorbindu-se româneşte,
priveam în gol cu mâinile mamei împrumutate, să mai simt
încă o dată
căldura naşterii.

devenisem al tău prin omisiune,
mă durea faptul că te iubeam şi cuvintele acoperite cu un strat de indiferenţă
tăceau sub mantia unei timidităţi contagioase.

repetam numele unei lumini orbitoare
obsesiv
puneam la îndoială cuvântul familie,
neîncrederea cuprindea pereţii asemenea umbrei în asfinţit,
nu credeam până nu vedeam scris
negru pe alb:
tot ce trebuie să faci, să nu-ţi mai fie frică, este să stai lângă mine.
- atâta tot?
- atâta tot.

în ochii tăi, un lichid verde-căprui îşi pierdea încet densitatea,
am apucat să-ţi ating buzele, ne-a surprins aripa unei berze
furişate din corabia cu care moartea străbătuse distanţa dintre rai şi iad,
în acele nopţi de decembrie,
când lumea înveleşte portocale în hârtii creponate, iar copiii
au grija colindului.

ţi-am apăsat palma să simţi obrajii îmbujoraţi de vântul din munţi
ce ne acoperea urmele.

în rest nimic lumesc despre mine.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!