Focul vremii
De m-aș întoarce în vâlvoarea vremii
Să sting până la urmă 'ntregul foc
Și în cenușa gri să fac mătănii,
Secundele încremenind pe loc,
Atâtea primăveri ar locui-ntr-o floare,
Atâția muguri mi-ar pocni la tâmple,
Nu s-ar mai pregăti, ca de plecare,
Cireada viselor mereu flămânde.
În iarba verde, verde mi-ar fi brațul,
Genunchiul l-aș înfige în pământ
Și-aș strânge cu putere-n juru-mi lațul
Iubirii crude - veșnic legământ!
'Napoia vremii dacă m-aș întoarce,
Reinventând alte bătăi de ceas,
Aș sechestra la mine în torace
Doar verile ce n-ar avea sălaș.
Și m-aș culca adesea-n miazănoapte.
Și m-aș trezi, firește-n miazăzi,
Cu pielea arsă de intensitate,
Plămânii respirandu-mi pe câmpii.
De m-aș întoarce vremii să-i sting focul
Lăsându-i poate-o urmă de scânteie,
Aș prinde în podeaua toamnei tocul
Temperamentului vulcanic de femeie
Și pasul meu - căderea altor frunze -
Ar mirosi a struguri între fructe.
Cu bruma dimineților pe buze,
Gura mea ar mai ști să te sărute.
Cum vremea însă curge într-un sens,
Acela-n care sufletul discerne,
Veni-va iarna și-am să-i rup, în mers,
Imagini - amalgamul de poeme.
Iar focul, un perpetuum mobile
Va arde în a timpului livadă
Lăsându-și urma lemnului în file:
Cenușa amintirilor grămadă!
poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.