Ţara mea, cu ochi albaştri

Cad pădurile de teamă că securea se ascute,
Mor izvoarele de sete, iar poienele ni-s mute;
Florile se-ascund în iarnă, dar zăpadă nu mai este,
Ninge-n noi cu resemnare, şi ni-s visele poveste.

Româneşte-mi cântă frunza, doina în genunchi se roagă
Să-i rămână pur cuvântul, să îi fie ţara-ntreagă;
Dar, ce vulturi se adună, ciugulind din cântul dulce
În morminte mi-l aşază şi mi-l răstignesc pe cruce.

Nu mai înverzeşti pe ramuri şi poverile se-adună,
Grijile te-ngenunchiază şi din ele-ţi faci cunună;
Muşcă corbii, strânşi grămadă peste trupul fără vlagă
Nu e nimeni să-ţi aşeze mângâiere peste plagă.

Plânge-albastrul peste galben, roşul, maci, împovărează,
Somnul nu te mai găseşte şi ţi-e noaptea tot mai trează;
Un colind se-aude jalnic, ca un scâncet de durere,
Ruga s-a sfârşit în lanţuri, râde Iadul de plăcere...

Ţara mea, cu ochi albaştri şi cu lanurile-n soare
S-a împodobit tot cerul, roşul ţi-e în sărbătoare.
Te-aş lua la mine-n braţe, să te-adun din mâini flămânde
Dar nu pot s-ajung la tine, că nu ştiu nici cum, nici unde

Mai trăieşti. Îmi plânge dorul şi m-aş face colţ de Rai
Să te apăr de-ntuneric, să te-mbrac în flori de mai...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!