Omul și marea
Îmbrăcat în salopetă
Că e vremea friguroasă,
Omul pune-n cap caschetă
Și pleacă în zori de-acasă.
Munca lui pe șantier
E mai grea decât s-ar crede,
Gândul lui e un mister:
Cât trudește nu se vede.
N-are mare avuție,
Câștigul nu prea-l împunge,
Dar marea lui bogăție
Este-n suflet și-i ajunge.
Sufletu-i e blând și cald,
Vorba calmă și sfătoasă,
Ochii lui ca de smarald,
Pentru cei rămași acasă.
Marea din spatele lui,
Agitată-i ca și viața,
Iar lumina cerului
Îi îndulcește speranța.
Întoarce spatele mării,
Briza-i mângâie obrazul,
Aer umed, gustul sării
Îl fac să-i simtă talazul.
Toată ziua cât muncește
Gândul lui e încruntat,
Seara când se odihnește
Șade tolănit în pat.
Tot încearcă să-nțeleagă
Tristețea și bucuria,
Cum de soarta e beteagă,
Nu-și găsește fălnicia.
Licărește o speranță,
N-o va pierde, că-i promite,
Dar e prea mare distanță
Și e sigur că nu-l minte.
poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.