Un albatros ce nu se dă răpus

În pragul iernii, sângeră durerea,
Urcată pe o etajeră-n pod,
Lăsând în urma paşilor tăcerea
Pe lemul unde carii nu mai rod.

Scris-am prea mult cutreierând prin soartă
Ca albatroşii cerului înalt,
Făcându-mă poetul ce vă poartă
În versul mort din luna de cobalt.

Azi visele lovind peste picioare,
Cu liniştea din trupu-nlăcrimat,
Îmi sângeră durerea pe covoare
Lăsând în urmă cerul întristat.

Doar nuferii mai înfloresc în suflet,
Mai albi ca versul ultimului gând,
În ei uniţi vă văd ca într-un cuget,
În umbletul durerii mele dând.

Vă scapără privrea printre rânduri
Şi-n ea cu voi în suflet mă aprind,
Lăsându-vă ca semn aceste rânduri,
În care pot pe toţi să vă cuprind.

Printre iluzii v-am purtat gândirea,
Imaginare versuri când am scris,
Şi făr' să vreau v-am încercat privirea,
Lăsându-vă în suflet al meu vis.

Eu vă iubesc cât Duhul mă îndeamnă,
Mi-e martor îngerul ce-i dat de sus,
Iar poezia pentru mine-nseamnă
Un albatrs ce nu se dă răpus.

Priviţi cum mă înalţ dintre poiene
Cu aripi infinite de-ncercări
Iluminând trăirea prin poeme
Lăsând în urmă aprige sfidări.

Vă ştiu aproape, astăzi îmi e bine,
Voi merge-n brazda sufletului iar
Să vă aduc ce cred că se cuvine
Când prin trăirea vieţii-ncep să ar.

Cuvintele-au să iasă înflorite
Mărgăritari pe-al clipelor avânt
Săltându-se din visele murite
Făcându-mă poetul care sunt.

poezie de Manuela Cerasela Jerlăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!