Când timpul e absent

Îşi lasă noaptea falduri de penumbre
La marginea pădurii unde tu,
O umbră printre alte mii de umbre,
Trăieşti de când iubirii i-ai spus: "Nu".

Tu l-ai iubit, iar el iubea pe-o alta
Şi-ai reuşit, o vreme să suporţi,
Dar mintea ta a devenit unealta
Ce ţi-a deschis, umilă, alte porţi.

Şi ai ales: ai hotărât că viaţa
Aşa cum ţi-o doreai, nu poate fi,
Şi numai tu poţi să începi prefaţa
La tot ce-n alta, nouă, vei trăi.

Pădurea, grota şi singurătatea
Sunt o alegere doar de moment,
Căci ai puterea, ai şi libertatea
De a gândi, când timpul e absent.

În semiîntuneric, o scânteie
Devine foc în vatra ta cea rece,
Şi-ţi încălzeşte chipul de femeie
Ce vrea iubirea-n lacrimi s-o înece.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!