nemăsurata durere

poate că suntem pe
o direcţie greşită
înduioşându-ne sau
speriindu-ne de Moarte, de risipa
sângelui mustind în ţărână
vai, era atât de roşu, de cald…
suntem patetici ţinând cu dinţii
de lucruri, limite, reguli, prejudecăţi…
– Nu insinuez ca alternativă anarhia
ci percepţia
altfel
a lui «înăuntru – înafară»
viaţa în această rană enormă –
viaţa de apoi, zugrăvită eronat deseori,
«normal – paranormal» iată
vă chem să-mi spuneţi: par anormal (!) crezând
că sublimul
nu-l vom atinge niciodată
cu simţuri din carne?!
cine mă pune să-l caut?!

durerile reale, vii sunt, dar
şi dureri reflex condiţionat, sugerate
simbolice, închipuite, asociative: a murit
mama
musai plâng… uite-l nu plânge!!!

……………………………

am o durere mult mai mare
decât plânsul lumii
decât morţile voastre
decât morţile mele egoiste, pompoase
dincolo de capcana de cristal
dincolo de violet-auriu…
sufletul simte – nu ştiu cum, dar
simte
sublimul
şi-mi provoacă durere nemăsurată neputinţa
de a-l atinge
de a mă îneca definitiv acolo

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Votează! | Copiază!