Psalmul patru

Mi-am lăsat faţa pe năframa mamei,
mi-am remorcat munţii în memorie
şi-am plecat aiurea.
Oraşul şi-a dărâmat porţile
şi le-a-îngrămădit pe puntea navelor,
aşa cum se-îngrămădeşte verdeaţa pe câmpuri care se îndepărtează.
Mă sprijin de vânt.
O statuie de nesfărâmat!
De ce oscilez
când tu eşti stânca mea?
Distanţa mă loveşte
în felul în care-o moarte neaşteptată loveşte feţele îndrăgostiţilor
şi cu cât mă apropii mai mult de psalmi
devin mai anemic.
Holuri blocate de vacuum!
Când ajung?...
Binecuvântat este cel înveşmântat în propria lui piele!
Binecuvântat este cel care-şi rosteşte numele fără greşeală.
Binecuvântat este cel care mănâncă un măr
şi nu devine pom.
Cel care bea din apa altor râuri, de departe,
şi nu devine nor!
Binecuvântată este piatra care-şi iubeşte povara
şi care nu invidiază libertatea vântului.

poezie de Mahmoud Darwish, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Votează! | Copiază!