Doar albastrul

Cum să priponesc albastrul, când e-atâta depărtare
Între mine şi seninul florilor ce cresc în cer?
El rămâne veşnic singur într-un semn de întrebare
Şi în ochiul meu albastru, enigmatic pasager.

L-aş picta pe ramuri goale şi în toamnele din mine,
Pe fereste când îngheaţă iernile orice cuvânt.
Ţi-aş picta şi ţie paşii când te-ndepărtezi, străine
Şi i-aş pune mamei cruce, tot albastră, pe mormânt.

Câte-un strop, în ploi nebune,-aş picura să nu mai doară
Griu-acela fantomatic ce inundă amintiri.
Şi pe voalul de mireasă aş picta o primăvară
Cu albastru de ciocare pe suspinele de miri.

Şi-aş mai rupe o bucată mare cât o Atlantidă,
Să-mbrac vântul ce mă-ndoaie, în azur nemuritor.
Şi ţi-aş face, Ţie, Doamne, o albastră piramidă,
Unde să primeşti nebunii, când vor cere ajutor.

Aş mai colora şi gânduri negre ce mă-mpovărează,
Ca o vină neştiută îngropată-n eu-l meu.
Doar albastru-acela tainic din altare mă salvează,
Zămislit de rugăciune şi credinţă-n Dumnezeu.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!