Un acum

vreau să nu mai ţin minte de ce nu
fac un inventar sumar şi găsesc lucruri în plus
ce rost are să mă prefac
sângele din degete alunecă într-un ritm lent printre ele
cu neputinţă să le mai lege
numai le împurpurează la trecere până la primele zile reci de toamnă
tocmai pentru că multe sunt inutile
ca o rochie vaporoasă de vară sub
paltonul de blană scăpat ca prin urechile acului din maxilele moliilor nesătule
ceva se ridică în mine cu o poftă de nimic
împotriva zeilor îmbrăcaţi în cârpe
în jurul cărora m-am întâlnit cu zâmbetul lor ironic din ziua când s-au inventat
şi de fiecare dată când o culoare devine palidă
din ochi pornesc râuri albastre s-o împrospăteze
şi păduri de tei s-o înmiresmeze
mai bine aş zice
nimic nu e mai frumos ca o poveste spusă
de o rochie de mătase
chiar dacă roasă de molii şi chiar dacă nu totdeauna
imprimată cu flori albastre de nu-mă-uita
pe poalele ei se poate citi un poem
după urmele degetelor subţiri ce-o ţinuseră captivă cândva la vreun vals
măcar aşa se recunoaşte o dâră de azi
aşa cum după urmele moliilor un altădată
mai bine aş zice trecutul se împacă singur cu sine
lăsă-l la locul lui fără să mai ştii ce şi-o zice el despre acum
când ziua miroase a polen dezmoştenit de flori

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!