Dumnezeii mei

eu Omul Eu
vanitos şi grăbit:
în mine nu mai încape niciun loc de mine
în rănile mele sunt numai răni deşi nu a fost nicio luptă
în rănile mele nu mai străpung noi tăişuri sunt pline de ele...

mi se urzeşte undeva la o palmă deasupra capului un trup nou...

Să se alcătuiască unul deja rănit propuse iertările - ba nu zise ispitele

să crească straturi-straturi de răni fără îndurare
să fie apt Acolo
dar ia staţi - parcă se chema Dincolo
când l-aţi mutat?

tăceţi să învăţaţi Acolo este Aici privit
cum s-ar privi ochii pe ei înşişi
zise dumnezeul-olar în salopete arse pe alocuri...

dumnezeul de aer suflă cravata dumnezeului de apă:
suflecă-ţi mânecile
îndată va veni dumnezeul căldurii şi noi
nu am făcut decât tălpile...

să-l lăsăm aşa
vechiul trup a rătăcit mereu
zbătând cu fruntea de ceruri
acum să-i fie de osândă... zise dumnezeul gesturilor
îi vom lăsa o singură rană
restul îl vom clădi impetuos
interveni sec dumnezeul aşteptării –

şi palma distanţă de deasupra capului coboară
dumnezeul dumnezeilor care
este ca un ochi ce se priveşte pe sine rosti:
ce vă irosiţi

nu trup nou îi trebuie acestui fiu al nostru
daţi-i rănile lumii drept pomadă celor ale sale şi
nu-i mai ţineţi oglinda
se va goli curând încât
niciun strop nu va mai rămâne
din ceea ce credea poezie şi rană
va învăţa să citească singur cu tălpile lui
adevăratul poem

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!