Singurătatea mea
Singurătatea mea, cât marea mare,
M-a prins în laț de mâini și de picioare;
Și ca și marea în tăcere-albastră
Sărut un țărm din închisoarea noastră.
Ne luăm de mână, pipăind poeme,
Și câte-un vers, de-atingere, mai geme;
Ca orbii intuim și cer și mare
Și în genunchi ne construim altare.
Paradoxal, mi-e bine... și-n cuvinte
Mă regăsesc închisă-n jurăminte;
S-a-mbolnăvit silaba ''ta'' de vină
Când și-a pierdut perechea în ruină.
Nici ''ma'' nu-i de găsit, iar pruncul plânge
Că neperechea-i dă să sugă sânge;
Singurătăți în cochilii de spaimă
O rugă de ascet, în gând, îngaimă.
Singurătatea mea, cu gust de sare,
De ce ți-e lacrima atât de mare?
poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.