Vina din apus

De ce, oare, înserarea e menită să se-aşeze
Peste ziua liniştită ce se-alintă-n Soare blând
Şi-i aşteaptă mângâierea, trup de clipe-abandonând
Sub atingerea de raze care vin s-o-mbrăţişeze?

Fermecat de albul zilei, o sărută, o iubeşte,
O învăluie-n căldura şoaptelor cum nu s-au spus
Şi-i promite nemurirea zilei fără de apus
Dacă vrea să îl urmeze, cu iubire, nebuneşte.

Îl privieşte-nfiorată, înroşită a-ntristare,
C-o întârziată rouă scuturându-se în vânt
Şi îi spune că rămâne-n locul ei de pe Pământ
Până când va fi cuprinsă de-aşteptata înserare.

De va fi să mai renască, într-o altă, nouă, zi,
Îi va fi doar lui aleasa, îi va aştepta lumina
Şi-i va cere să îi ierte şi alegerea, şi vina
Dintr-un timp în care altfel, ea nu înţelege-a fi.

Din privirea înroşită, razele-i alunecară
Într-o mare de-ntuneric unde, adormiţii zori
Cer să îi îmbrace-ndată în frumoasele culori
Ale altei zi ce-aşteaptă în lumină să răsară.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!