Ultima noapte de război

Aici...
mi-am aruncat ancorele de timp,
pe cel mai tare pietriş,
printre cele mai frumoase piscuri;
un munte făcut pentru soare şi stele!
Cu braţe de fier şi priviri de răpitor
am mascat fără emoţii armamentul,
dar gândit, oricând la-ndemână!
Vremurile... m-au făcut cu acoperiş,
apoi sub el a venit o femeie... copiii.
Am semănat, cosit, am cules, împreună.
M-au învăţat să mă joc cu ei.
Războinicul din mine se domolise bolnav
şi murise îngenunchiat cu zilele-n mână,
între gânduri simple şi dragi,
ca un dezertor mincinos fără război!
De lancea războiului nu mai eram sigur.
Un pumnal moştenire, îl ţineam amintire.
Mâine, preotul o să-mi boteze copilul.
Vin avem destul şi tăiem şi mielul.
M-am obişnuit aşa, într-un greu drag.
Bătrânii locului au nişte vorbe,
pentru această continuă rostogolire,
zvârcolire-nvoită între viaţă şi noapte,
ei spun:
că-i bună "Sfânta Iubire".

poezie de Cristi Poe
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!