O, ce bine

mă încoronai ca de obicei iubito cu ochiul tău
şi grabnic mă mai duceai în grădina dată-n coline,
prin esenţele serii să mă pot salva, lumii să mă reîncep...
o, şi ce bine mai era în murmurul fericirii depline!

şi la lumina zâmbetului tău vedeam
cerbi încătuşaţi în nemişcate sfere.
vedeam precum şi clipe neaciuate
cum prin triluri de crengi aninate
aduceau gânduri în profil
pe când prin ameninţarea tăişului alb
noi miresmei de salcâm riscam
şi dâră lăsam şi un suspin tactil.

remarcabil, geana ta îmi grebla sentimentul întruna
pregătindu-l lucrării de primăvară.
prin defileul degetelor tale se decantau
stări de amurguri şi alte înfăţişări divine
şi de gleznă ta alintătură, mă înfăşuram şi tu mă târai
ierburilor acele în valsuri aproximative
pe unde milogiri presărai...
prozaica veşnicie să ne tot la ea cheme
şi încet-încet noi prelungiţi vom deveni pururi
şi debarasaţi de dileme.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!