Rost
În reverii am ancorat arpegii
Și am sorbit a stelelor beții,
Picând venin în cupa-n care regii
Își rostuiau visate veșnicii.
Etern, în vis, eu mi-am plecat genunchiul
Umil precum o zi din calendar
În fața vremii-n care doar cuvântul
Mă aștepta ca piatră de hotar.
Tăcută și divinului sortită,
Arcuș ascuns în gândul străveziu,
Îmi căutam, de nicaieri venită,
Vioara insolitului târziu.
Vioara prinsă-n umbre de lumină,
Când transcendentul revărsat în mine
Mă întrunea-n vibrația divină
Și îmi găsea o nouă rostuire.
Un clopot prins la margine de lume...
Un curcubeu lăsat a lumina
O altă generație de stele
Ce ca o trenă, timpu-mi va urma...
poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.