Lumina din asfințit
Din lumea-ntunecatelor povești
spre care am plecat, am o dorință:
să iau cu mine singura ființă
ce, într-o zi, mi-a spus: "Doar tu îmi ești".
Merg spre tărâmul vechi și cunoscut
în care am pierdut-o-ntr-o furtună
cu fulgere din ochi ce-aveau s-apună
tot ce a strălucit la început.
Mă-ndrept spre lumea ei, spre lumea rea
în care-s oameni cu mai multe fețe
și unde ea m-așteaptă cu tristețe
și încă speră în venirea mea.
Se-aude un vacarm în depărtări,
cuvinte aruncate, fără sensuri,
departe de-nțelegeri sau consensuri,
spre surzii ce le-ascultă-n patru zări.
Să merg în lumea ei? Să mă opresc?
De ce aș încerca? De ce-aș mai merge
pe urmele ce singură își șterge,
știind și ce aș vrea, și cum gândesc?
Pe calul care singur s-a oprit,
alung din minte ultima dorință;
fac drumu'-ntors, căci nu e cu putință
lumina s-o întorci din asfințit.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre lumină, poezii despre început, poezii despre tristețe, poezii despre dorințe, poezii despre cuvinte sau poezii despre cai
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.