Amintire

Adoarme marea, cu-amintirea verii...
Cum măcina, cu pătimaşe valuri,
cochiliile moarte de la maluri,
în fire de nisip, la ceasul serii!...

Ne aşternea potecă Luna plină.
În vis, porneam încet pe luciul apei
să invităm în mijlocul agapei
doar lumea bună din bolta divină.

Cu mantia-i de catifea albastră,
ţintată-n mii de stele nenuntite,
bătrâna noapte, -n cântece şoptite,
ne învelea cu dor IUBIREA noastră.

Cu puf de nori te alintam pe tâmple,
într-un sărut păstrat doar pentru tine
în rit străvechi, prescris de sibiline,
ce se-mplinea fără să se întâmple.

Adâncul mării trimitea putere
în inimile-aprinse, -ndrăgostite,
care, cu sfinte vorbe nerostite,
se mângâiau cu aripi de-nviere.

Pe-o raz-a răsăritului de soare,
ne întorceam la ţărm, din nemurire,
cu suflete scăldate-n fericire,
tu preschimbat în cer şi eu, în mare...

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!