Îmi beau ultima umbră

Îmi beau ultima umbră, cum toate s-au dus
două drumuri, doi spini, două nopţi, trei tăceri
două zile de azi peste ziua de ieri
şi o roată scrâşnind la apus.

Râd cu hohot. Sunt liber! Ce viscol, ce ger
e-n paharele noastre, ce îngeri şi cai
ropotesc peste coastele mele şi vai!
ninge năprasnic de ieri...

Nu mai vreau să te ştiu, e târziu şi oricum
îmi e bine aşa, e înalt şi pustiu
Îmi e-n golul de tine prea mult şi prea viu
Îmi e-n golul de tine precum...
Poate mâine, sau nu, poate azi voi uita
să te vreau, să te scriu, să nimic, să rânjesc
într-un lup ostenit să-nţeleg că trăiesc
Ce prostii mai gândesc! Hai, mai bea!

Îmi beau umbra din zile. Şi totuşi tot nu
plec lăsând la fereşti cinci icoane de fum
sap în perini fântâni şi sub pleoape te-adun
mâna mea blestemată eşti tu.

Haide, luaţi în galop acest aer rotit
Caii mei de tristeţi, lupii mei de argint
Beau cămăşile lui şi tot vreau să mă mint
o duminică-n şei ne-a-mpietrit.

Să fumăm piei de şerpi şi să ningem nămeţi
de pustiu şi de mirt şi de vinuri în van
Eu în viscol să ard ca un lemn de pian
Iar tu, ziuă de ieri, să m-aştepţi...

poezie de Camelia Radulian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!