Ninge alb
Nu mai ninge inimilor noastre același cer violet,
Și nici săniile nu ne-au mai rostogolit pe același derdelus,
Avem zăpezi de gânduri mari și creștem doruri mici.
Tu ai mai fi avut o mirare până să zbori,
Eu aș mai fi avut un veac de-ntrebări.
Rădăcinile acelui nuc bătrân și azi mă trag de plete.
Ca să nu mă găsiti- mereu veti ști unde sunt:
Umbra bunicii mă ascunde sub poale...
Ninge alb numai în gradina mea de vis,
Peste ceasurile tulburi ale zilei,
Peste ochiul dusmănos al celui ce stă strajă mortii mele.
,, Mi-ai face un dar'', i-am zis candva,
Și-n nopti de avatar, el învată în șoapta să mă omoare,
Pană ce umbra mea va creste și umbrele bunicilor se vor lăsa,
Ca un văl de aripi dantelate peste un râs de copil.
Luna veghează din vârful nucului,
Imnul de Lebadă al grădinii,
Și zarzărul înflorit sub ninsori,
Care sunt eu.
poezie de Elena Albu
Adăugat de Olga Bocioaca
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre ninsoare
- poezii despre zăpadă
- poezii despre zbor
- poezii despre zarzări
- poezii despre visare
- poezii despre săniuș
- poezii despre râs
- poezii despre păr
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.