Tainele dorului

Protagonist al marelui mister
La deşteptarea binelui din rău,
Tu m-ai făcut să mă ridic la cer,
Cu trupul înălţat prin trupul tău.

Stăteam narcotizat în poala ta,
Parfum de tei ne-ncojura feeric,
Iar liniştea pierdută-n întuneric,
Grăbite respiraţii ne-asculta.

Eu Făt-Frumosul adunat din basme,
Tu Cosânzeană prinsă de-un fior,
Pierdută în definitive spasme,
La limita îmbrăţişărilor.

Şi erai toată numai aşteptare,
O inimă suită-n mintea trează,
Obraz la cea dintâi îmbujorare
Când taina dorului o descifrează.

Într-un miracol sacru de chemări
Păcat devenea însăşi cumpătarea.
Apoi învăluiţi în sărutări,
Pierdeam durata clipei şi răbdarea

Şi-n mijlocul ghitarelor unite
Doar corzile-n atingeri ne vibrau,
Iar cântecele-n noapte răsunau,
Ca într-un crâng cu păsări fericite.

Ne-am fi iubit etern în legea firii,
Cu voluptatea-n carne adâncită,
Vrăjiţi de-aceeaşi vrajă-ngăduită,
Crucificaţi în mistica iubirii.

Sinceritatea simţurilor pure
Am fi visat-o pân' la deşteptare
Ca două lacrimi limpezi şi amare
Ce vor lumina ochiului să-i fure

Două imagini fără de cuvinte
Mult mai presus de orice frumuseţe
Ce stau deasupra pravilelor sfinte,
Despletite-n vecii şi tinereţe.

Într-un final spectacolul nocturn
S-a stins ca timbrul unui glas în şoapte,
Iar clopotele ceasului din turn
Se auzeau cum numără în noapte.

poezie de Ovidiu Vasile
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!