Tăcere
Prin metropole tăcute
Dusă e, de vânt, cenușa
Rătăcitor secunde
Și deodată, iată, pare
La Biserica uitată
Ce abia se vede-n zare,
Că se va deschide-o ușă...
Vântul, mângâindu-i trupul
Timpului ce balansează
Într-o clipă și-ntr-alta,
Cu unduioare frunze
Îi șoptește ca să intre,
Liniștit, fără cuvinte,
Spre-a uni cerul cu marea
Și-n biserica tăcută, unde nimeni nu-i,
Tăcerea timpului se mai aude,
Cum își pierde mângâierea.
poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeții
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Rodica Nicoleta Ion. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.