Prieten cu timpul

Viaţa îmi face cu ochiul şi eu tot cu ochiul trag
La un răsărit de soare, ce se înalţă
Ca un căţel hoinar, în doua labe.
Arunc la vrabii firimituri dintr-o bucată uscată de pâine
Să le atrag, să mp bucur privindu-le.
Aşa le-aud mai de aproape trilu...
Mă aşez pe o bancă şi scriu versuri.
Mi-şez pălăria pe faţă, ascunzându-mi în umbră ridurile
Şi-ascult vocea timpului care coboară printre frunze
Cerându-şi voie să se aşeze pe bancă, lângă mine. Se aşază...
Şi sar ca ars privind la el. Offfff, cât este de bătrân,
În comparaţie cu ale lui riduirile mele
Sunt doar un tobogan de amintiri!
Un derdeluş de idealuri şi de vise...
Ma întreabă de vreau să gust din desaga lui,
Răspund că nu-mi este foame, c-am mâncat,
Icoane, dumnezei şi sfinţi în mica mea călătorie prin ani.
Mă uit cu coada ochiului la el şi văd,
Că este cu mult mai bătrân ca mine
Şi are mâna grea, lăsată pe lângă corp.
Golind ştergarul de firimituri
În pumn, el mi-l întinde zicând:
Ia din firimituri şi gustă,
De nu ai vrut sa te hrăneşti pe săturate!
Că viaţa este numai una
Şi soarele apune, fugind ca şarpele-n câmpie
ÎInflăcărand tot orizontul.
Iar el îmi zice: strânge-mă în braţe,
Nu te ruşina!
Şi este înspăimântător de bine!
Stau într-o bancă, ca la liceu, coleg cu timpul.
Şi deodată îmi dau seama
Ca trecutul nu îmi mai aparţine, pierzându-se în timp...
Şi eu rămân coleg în ceeaşi bancă cu timpul, în timp.
El nu mai este acum un străin
Îl simt prieten... El clepsidră şi eu nisipul.
De aceea m-am împrietenit cu secundele...

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!