Ultimul gând
Se-agită-n furtuna ce fruntea-i înclină
Spre apele reci, spre vârtejul sălbatic
Ce-aleargă, bezmetic, prin albia plină
Și mușcă pământul.
E iadul acvatic.
Privește spre cer și adună putere
În scurtele clipe când vântul o iartă,
Nici timp nu mai are să simtă durere
Când crengile-s rupte.
Credința-i deșartă.
Își simte, de-acum rădăcinile-n apă
Și știe că-i vremea, nu poate să scape,
Căci vântul o bate, iar apa dezgroapă
Tot ce o mai ține.
Sfârșitul e-aproape.
Se simte-mpăcată când știe că pleacă
Pe ultimul drum, dar purtată pe valuri,
Privind alte sălcii cum par că se joacă
În plete cu vântul.
Și nu plâng pe maluri.
Își lasă în urmă vlăstare firave
Cu trupul subțire, ce-așteaptă să crească,
Frumoase fecioare pe țărmuri jilave,
Privind înspre Soare.
E voia cerească.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.