Pumnalul
De nicăieri, pe-un cer senin,
l-ai acuzat, venind cu nori,
lovindu-i sufletul blajin,
adeseori.
S-a întrebat de ce o faci
și-a stat cu sufletu-i la sfat,
căci n-a-nțeles de ce-l ataci,
nevinovat.
I-a fost destul, i-a fost de-ajuns,
și-a hotărât tăcerea, scut:
la tot ce-ai spus, nu a răspuns,
nu te-a mai vrut.
Mergea tăcut, îngândurat,
simțind cum spatele-i ardea,
ca un pumnal însângerat,
privirea ta.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.