O cădere în abis, o nebunie forţată

Strălucirea copacilor aduce imperfecţiune în insule
găsesc acest pământ pe o hartă cu alte morminte
iar perioadele sale lente de noapte – somn, continuu scad
în paharele de lapte pe care le-am lăsat pe masă.
Aş vrea să vă spun că noaptea doare în buzunarele îndoielii
Dar o moarte mai puţin este o moarte de neconceput
Aş dori să visez prin unghiurile laterale ale locuinţei
Să creez legături între punctele uitate ale casei
Îmi amintesc porturile traversate de memoria mea
În momentul când luna leagă delicat o ureche
Şi apa pătrunde prin găuri.

&
Eşti o mică asasină, îmi zici
Îţi folosesc corpul drept scut şi strâng trăgaciul
uzura şi dezamăgirile se supun propriei lor raţiuni de a fi
la o modalitate de a fi sută la sută fericit
fericirea distruge oamenii
vorbeşti cu mine în timp ce denigrezi ultima verigă
într-un lanţ ciudat de evenimente.
&

Mâinile tale concep căi de a ridica o cetate
Vei înălţa clădirile care îmi înconjoară corpul traversând străzile
Deci fondul norilor va fi imnul primelor mele morţi preconcepute.
Sori negri rivalizează cu furtuna deasupra blocurilor acestor ţinuturi
Şi un bărbat, un bărbat care nu eşti tu, se pregăteşte să amprenteze adâncurile
Norii (izvoarele morţii mele). De acolo vei continua să suferi deşi degetele tale
îmi înmulţesc spiritele, îmi extind viziunile
dar o singură încercare îmi mişcă navele mă înscrie în coloana ta pentru a nega tăcerea zeilor
Poate că suntem întunericul care este aprins în noapte sau iadul care ne sărută pe buze
şi ne doare să continuăm drumul sau să scăpăm de urletele nopţi orfane?

poezie de Claudia Isabel Vila Molina din Din poezia Americii Latine, traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de alejandro
Votează! | Copiază!