Meditaţie

Vara şi-apucă zborul spre ţărmuri depărtate,
Al toamnei dulce soare se pleacă la apus,
Şi galbenele frunze, pe dealuri semănate,
Simţiri deosebite în suflet mi-au adus.

O! cum vremea cu moartea cosesc fără-ncetare!
Cum schimbătoarea lume fugând o rennoiesc!
Câtă nemărginită pun ele depărtare
Între cei din morminte şi acei ce doresc!

Unde atâţi prieteni plăcuţi de tinereţe?
Unde-acele fiinţe cu care am crescut?
Abia ajunşi în vârsta frumoasei dimineţe,
Ca ea făr-a se-ntoarce, ca dânsa au trecut!
...............................
...............................
Ce netedă câmpie! Cum ochiul se uimeşte!
Ce deşărt se arată, ori încotro priveşti!
Întinsa depărtare se pare că uneşte,
Cu ale lumei mărgini, hotarele cereşti.

Cât sânge aste locuri setoase înghiţiră!
Câte oase războiul aici a semănat!
Câţi veterani războinici, moartea purtând, muriră
Pentru izbânzi de care ei nu s-au bucurat!

Îmi pare că-i văz încă, răsturnaţi în ţărână,
Pe-ncreţita lor frunte sfârşitul arătând,
Dar mai clătindu-şi capul, şi c-o murindă mână
Fierul care le scapă cu furie strângând.

Ei nu gândesc la moarte, nu gândesc la viaţă,
Ei nu gândesc la fapte ce-n viaţă au urmat,
Ci când sufletul zboară, când sângele îngheaţă,
Toată durerea le este că nu şi-au răzbunat!
..............................
..............................
Puţin mai înainte un monument s-arată;
Să-l privim... Dar ce semne de cinste pe el sânt?
Negreşit cei dintr-însul slăviţi au fost odată:
Azi slava stă dasupra, şi omul în pământ!

Iată, fără-ndoială, o mare mângâiere,
O voi, care un titlu ş-un nume pizmuiţi!
Când tot ce e-nalt cade şi când mărirea piere,
Mărirea, înălţarea, la ce le mai doriţi?

Din vremile trecute, în veacuri viitoare,
Un nume să răsune, cu slavă-mpodobit,
Să treacă peste vârste şi peste ani să zboare,
Acela ce îl poartă cu ce s-a folosit?

Când marea-ntărâtată corabia-ţi zdrobeşte,
Când loc de mântuire nu este, nici liman,
Când cu grozave furii asupra ta porneşte
Spumoasele lui valuri bătrânul Ocean,

Spune-mi, îţi pas-atuncea să ştii de mai pluteşte
Catartul fără pânze ce nu-ţi e d-ajutor,
Să vezi dacă pe unde se ţine, se clăteşte,
Şi dac-ai fost odată în barcă sau vapor?

Viaţa e o luptă, o dramă variată
Şi actu-i cel din urmă în veci e sângerat:
Moartea-l încoronează, moartea neîmpăcată,
Care în a sa cale pe nimini n-a uitat.

A, întorcând privirea spre veacur'le trecute,
Şi nencetat pământul văzându-l pustiit,
Văzând tot aste rele, tot zile neplăcute,
De soarta omenirei din suflet m-am mâhnit!

Câte feluri de chinuri asupră-i se adună!
Însă vezi cum nădejdea o-nşală nencetat?
Cu o dulce zâmbire vine, ţiind de mână
Icoana fericirei. Dai s-o prinzi... A scăpat.

Astfel un vis ţi-arată o iubită fiinţă;
Astfel cu bucurie voieşti s-o-mbrăţişezi,
Dar astfel umbra-nşală zadarnica-ţi silinţă;
Acum din mâini îţi scapă, acum iarăşi o vezi.

Daca în cartea soartei omu-ar şti să citească,
Să-şi afle fieşcare grozavul viitor,
Cin-ar mai vrea, stăpâne, aicea să trăiască,
Când lumea e de chinuri nedeşărtat izvor?

Vremea d-acum, trecutul, a-l şti avem putere,
Numai ce-o să se-ntâmple noi nu putem vedea;
Dar când ceasul soseşte, când nălucirea piere,
Se trage deodată şi vecinica perdea.

poezie clasică de Grigore Alexandrescu
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!