Așteptarea
Acesta este ceasul... sau cel puțin sosește,
Dar ea unde să fie? De ce nu se ivește?
Minuturi fericite sânt oare de pierdut?
Foarte puține omul în viața lui are!
Se auzi un sunet... Să ascult... mi se pare...
Nu e nimic; o frunză în vale a căzut.
Noaptea în aste locuri n-are de loc tăcere;
Totul se mișcă, umblă, dar toate sânt părere;
Vântul, umbra mă-nșală, când crez a o vedea.
Luna aci s-arată, aci iar se ascunde:
Abia câteodată întunecul pătrunde,
Și norii înainte-i se pun ca o perdea.
Poate că și ea are o tainică-ntâlnire,
Poate că stăpânită d-asemenea simțire
Pășește-nvăluită în umbra unui nor,
Chiar în acele sfere care au ceresc nume,
Poate-amorul domnește ca aerul în lume:
Cu ce drept omul singur să fie simțitor?
Nu știu, dar la atâtea rele nesuferite,
Ce asupră-mi adesea se par a fi unite,
Singur amorul este izvorul fericit,
Ce fără încetare m-adapă cu uitare,
Ca undele vestite fântânei de mirare,
Prin care morții uită că-n lume au trăit.
Zile neprețuite ale copilăriei,
Tovarăși ai vieței și fii ai bucuriei!
De mi-ar fi iertat astăzi a-ncepe să trăiesc,
Câte mi-a dat amorul minuturi, ceasuri bune,
La un loc adunate, cu voi să se-mpreune,
Și din toate o scurtă viață să-ntocmesc!
M-aș duce unde zboară atâtea rândurele,
Când viscolul începe, când vin vremile rele;
Pe pasur'le verdeței ca ele m-aș ivi.
Din loc în loc aș trece în climele streine,
Unde sunt alte stele, și ceruri mai senine,
Dar iarăși m-aș întoarce când firea ar zâmbi.
Sătul de mari nimicuri ce nu dau fericirea,
Cătând în viață pacea, și-n pace mulțumirea,
Ca râul fără nume, aș trece neștiut.
Orcât de mic e templu, dar tot îl locuiește
Acela ce pământul și cerul stăpânește:
Numai pentru-a lui slavă și omul s-a născut!
Nădejduiesc într-însul; el poate să-mi arate
Un drum fără primejdii, cărări nesemănate
De asupriri nedrepte, de curse viclenești.
..............................
..............................
Din frunza-ntunecată a pădurii vecine,
Se întinde o umbră... cineva parcă vine...
Părere-nșelătoare, ș-acum mă amăgești?
Dar nu, văz o ființă... spre mine-naintează...
Să m-arăt... de vederea-mi ea nu se spăimântează;
Un strein pe aicea sfială ar avea.
Ea pășește, ia seama... o auz că șoptește.
Negreșit e femeie... Ce zice? Mă numește!
Pieptul, inima-mi bate: aceasta este ea.
poezie celebră de Grigore Alexandrescu
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre viață
- poezii despre fericire
- poezii despre timp
- poezii despre pace
- poezii despre ceas
- poezii despre zâmbet
- poezii despre zile
- poezii despre zbor
- poezii despre văi
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.