A zecea elegie

De-aş înălţa cândva, la capătul cruntei viziuni,
imnuri şi laudă îngerilor ce-ncuviinţează.
De nu ar da greş pe strunele moi, şovăielnice
sau prea încordate, nici una dintre bătăile
clare-ale inimii. De mi-ar da strălucire mai multă
obrazul meu şiroind:! de-ar înflori obscurele lacrimi.
O, cât de dragi mi-aţ fi atunci, mâhnitelor nopţi.
Cum de nu am putut, nealinate surori,
să vă primesc mai îngenuncheat, să mă las mai desprins
în voia desprinselor voastre şuviţe. Risipitori ai durerilor,
cum încercăm să vedem înainte, în trista durată,
de nu cumva se sfârşesc. Ele sunt însă
frunzişul pururea verde şi sumbru al duhului nostru,
un timp al anului tainic, nu numai timp
– ele sunt loc, aşezare, culcuş, sol, locuinţă.

Vai, într-adevăr, străine sunt in oraşul-durere stradelele,
unde în liniştea calpă, din stridenţe alcătuită,
se-mpăunează poleita larmă, proţăpita statuie,
fontă turnată-n tiparele golului.

O, cum ar strivi un înger, sub tălpi, bâlciu-amăgirilor,
mărginit de biserică, cea cumpărată de gata;
curată, închisă, dezamăgită, ca o poştă, dumineca.
Afară însă, de-atâta bâlci, marginile se încreţesc.
Scrânciob al libertăţii! Jongleri şi scafandri ai zelului!
Şi tirul cu mogâldeţe al fericirii boite,
unde ţopăie la ţintă ceva, şi zornăie ca tinicheaua,
când unul, mai abil, nimereşte. Hazard şi aplauze
îl duc ameţit mai departe; tarabe pe gustul oricui
cheamă, ţipă şi trâmbiţează. Adulţii însă au ceva
mai grozav de văzut, cum banii se-nmulţesc anatomic,
nu numai pentru distracţie: organul sexual al banului,
totul, întregul, acţiunea – asta instruieşte, asta te face
fertil...
... O, dar numai ceva mai departe,
după ultimul gard pe care-s lipite afişe cu «Fără de moarte»
berea aceea amară care pare atât de dulce celor ce-o beau,
când distracţii proaspete mestecă-ntr-una, o dată cu ea...
imediat, în spatele gardului, chiar după el, e ceva, cu-adevărat.
Copii se joacă, îndrăgostiţi se ţin la oarecare distanţă,
gravi, în iarba sărăcăcioasă, şi câini sunt stăpâni pe natură.
Adolescentul i-atras mai departe; poate iubeşte o tânără
tânguire... În urma ei intră-n poieni. Ea rosteşte:
– Departe. Locuim acolo, afară...

Unde? Şi-adolescentul o
urmează. Făptura-i îl mişcă. Umărul, gâtul – poate
că e de nobilă viţă. Dar el o lasă, se-ntoarce,
o părăseşte, face un semn... Ce să fie? Ea-i o tânguire.

Numai morţii cei tineri, în prima stare
a liniştii veşnice şi a desprinderii,
o urmează cu drag. Ea întâmpină
fetele. Şi le face prietene. Le arată blând
ceea ce poartă, perle ale durerii şi-ale răbdării
văluri subţiri. – Pe-adolescenţi
îi însoţeşte-n tăcere.

Dar acolo unde-şi au lăcaşul, în vale, una din tânguirile
cele mai vârstnice îl ia în grijă pe-adolescent, când pune-ntrebări:
– Eram, spune ea, un neam mare, odată, noi, tânguirile.
Străbunii erau mineri acolo, în muntele mare; găseşti, câteodată,
la oameni, vreo bucată de suferinţă şlefuită, străveche,
sau de mânie-mpietrită ca zgura, din bătrânul Vulcan.
Da, acolo-i era obârşia. Am fost odinioară bogaţi.

Şi ea îl conduce uşor prin vastul ţinut al tânguirilor,
îi arată coloanele templelor sau ruinate castele din care
prinţi ai tânguirii domneau cândva, înţelept,
peste ţară. Îi arată înalţii copaci de lacrimi
şi lanuri de-nfloritoare melancolie,
(cei vii o ştiu doar în chip de frunziş),
îi arată-animale de vaier, păscând – şi câteodată,
ţâşneşte o pasăre şi trasează, în zbor, prin privirea lor
înălţată, până departe, slova ţipătului ei însingurat. –
Seara, îl duce la mormintele celor bătrâni
din neamul de tângă, la proroci şi sibile.
Când noaptea-i aproape, ei merg mai încet, şi-n curând
selenar se ridică, veghind peste toate
mormântul. Frate cu cel de la Nil,
sfinxul măreţ –: chip al tăinuitei
cămări.
Şi ei se uimesc în faţa încununatului creştet, care pururi
tăcut, aşază chipul uman
pe-a stelelor cumpănă.

Privirea lui ameţită de proaspăta moarte
nu îl cuprinde. Dar ochii-i
sperie bufniţa de după marginea pskentului. Şi ea,
cu o prelungă, înceată atingere de-a lungul obrazului,
pe cea mai coaptă rotunjime a lui,
trasează moale în noul
auz al morţilor, deasupra celor două
foi desfăcute, un inefabil contur.

Şi mai înalte, stelele. Noile. Stele-ale ţării de chin.
Încet tânguirea le spune pe nume: – Aici,
uite; Cavalerul, Toiagul iar constelaţia mai densă
ei o numesc Cunună de spice. Apoi, către pol, mai departe:
Leagăn şi Drum şi Carte-arzătoare, Păpuşă, Fereastră.
Dar în cerul de sud, limpede ca-n palma
unei mâini fericite, clar strălucitorul «M»,
care-nsemnează Mumele... –

Dar e timpul să plece cel mort şi tânguirea vârstnică-l duce
până la valea abruptă,
unde-n lumina lunii licăreşte ceva:
izvorul de bucurie. Cu evlavie
ea îl numeşte şi spune: – Printre oameni, acesta
e un năvalnic torent. –

Ei stau la poalele muntelui.
Şi acum ea îl strânge în braţe, plângând.

Singur el urcă acolo, în munţii străvechii dureri.
Şi nici măcar pasul nu-i sună dintr-un destin fără glas.

De ne-ar stârni morţii cei fără sfârşit o metaforă,
poate ne-ar duce spre mâţişorii-atârnând în alunii
golaşi sau ne-ar vorbi
despre ploaia ce cade pe sumbrul pământ, primăvara. –

Şi noi, gândind la fericirea
ce urcă, am fi atinşi de-acea emoţie
care-aproape ne năruie
când fericirea pogoară.

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!